22 May

Mult zgomot pentru nimic. Li-niș-te!

Ultimul cuvânt rostit public de tovarășul Nicolae Ceaușescu a fost “liniște”.

Substantivul comun – însemnând tăcere, lipsa zgomotului și a frământărilor sau pace – a reprezentat logo-ul mut, implicit, al națiunii române cel puțin o jumătate de secol.
Uitându-mă spre trecut îmi dau astăzi seama că, într-un fel sau altul, conceptul de ”liniște” și-a lăsat amprenta asupra multor amintiri.

La etajul întâi al casei unde am copilărit locuia o drăguță doamnă în vârstă, de origine basarabeană. Era necăsătorită, cânta în corul bisericii și întotdeauna îmi ura succes dimineața când coboram scările în fugă plecând la școală. Singurul ei musafir și asta destul de rar, era un nepot (nu prea înțelegeam cum un nepot poate fi bătrân) tot amabil și volubil dar, cu care bunicii mei abia dacă schimbau unu, două cuvinte în cazul în care îl întâlneau.

Am mai crescut un pic și am aflat povestea: împreună cu mama și mătușa lui (doamna drăguță) fusese primul chiriaș trimis de stat în casă, înainte de 1950. Era pe atunci secretarul ambasadorului rus la București și datorită lui bunicului meu i se puseseră întrebări despre lucruri discutate în intimitate cu bunica mea.
Pentru familia mea, acel domn a rămas primul profesor de… liniște.

Fără să se fi predat vreodată explicit în școală, aptitudinea, asociată meditației și religiei (atât de prigonite în epocă), a reprezentat forma de antrenament suprem pentru supraviețuire a celor care vedeau, gândeau și înțelegeau dincolo de spoiala declamativă a regimului. Tocmai de aceea zâmbesc întotdeauna când aud sintagma ”urla Europa Liberă”.

În anii care au urmat, am rămas adesea ”mută de uimire” aflând tot felul de lucruri pe care nici un cuvânt sau gest nu le prevestiseră. Era bineînțeles vorba de realizări ce păreau în vremea aceea imposibile, realizări ce sfidau în primul rând organizarea infailibilă a aparatului de stat.
Am înțeles cu timpul din multele povești spuse liniștit fie de familie, fie de prieteni, că era vorba de fapt de o acalmie căci acei oameni aveau povestea lor, gândeau, citeau, acționau, iar împărtășirea era prima dovadă de încredere, dovada că știau că vei păstra liniștea.
Chiar și acțiunile ”comandate” la care ordinele erau strigate penetrant în porta-voce sau megafoane se desfășurau, deși mobilizau un număr impresionant de oameni, în liniște.
Niciodată nu am simțit lipsa zgomotului ce a urmat la sau după Revoluție. Poate pentru că nu îl cunoscusem sau poate pentru că activitățile cu care îmi umpleam ziua nu-mi lăsau timp și energie pentru el.
Am perceput însă, în anii care au urmat, o insinuare a zgomotului în viața de zi cu zi. Claxoanele și motoarele ambalate la maxim ce se aud chiar și în liniștea nopții, bit-ul pătrunzător al muzicii resimțit în cutia toracică, discuțiile interminabile – ce fac deliciul unei audiențe îndoielnice – întâlnite ori-de-câte-ori deschizi televizorul sau sunetul grav al sirenelor ce însoțesc neobosit oficiali ”fără număr” sunt doar câteva exemple ce sparg azi liniștea.
Consumându-ne mai mult, lăsându-ne mai puțin timp pentru reflecție, transformând liniștea interioară în mult mai multe întrebări fără răspuns, zgomotul înlocuiește adesea acțiunea propriu-zisă cu ”a vorbi despre…”.
Entuziasmul libertății s-a transformat în ”posibilitatea de a trăi liber” și mai multe planuri sunt descrise decât sunt duse la bun sfârșit. Ușurința cu care azi pare că se pot face lucrurile și informația obținută aparent fără efort, permit accesul la discurs celor cărora le este destinată în fapt acțiunea, transformându-i astfel în simplii iepuri învinși de broaște țestoase dar privați de morala implicită a unei fabule căci este înlocuită de sunetul unei întrebări atât de la modă: ”Vrei să vorbim despre asta?” ce va naște la rândul ei mult zgomot pentru nimic.

Like it? Share it ...Share on Facebook
Facebook
Share on Google+
Google+
Share on LinkedIn
Linkedin
Tweet about this on Twitter
Twitter