Cănd te naști, ești tu. Nu-ți pasă de ce te-au vrut mama și tata, nu te gândești că te faci de râs dacă plângi, dacă ești nesigur pe picioare când începi să mergi sau dacă stâlcești cuvintele când începi se vorbești.
Însă, muuult înainte să începi tu să faci lucruri, înainte să începi să modelezi ceea ce vezi și ceea ce auzi, apar evaluările:
”Vai, ce copil frumos, deștept, cuminte” etc, strigă în culmea extazului tanti Mița când vine să te vadă prima dată; ”A fost agitat ăla mic toată noaptea”, zice mama cu o voce sfârșită prietenei cu care vorbește pe telefon.
Într-un fel sau altul, evaluările și interpretările celor din jur sau ale tale, continuă toată viața și uneori… creează dependență.
In ultimele decenii depentențelor, sau adicțiilor, li s-a acordat un interes crescut. A apărut o nouă știință – adictologia – în 1999 ce studiază dependențele și tratamentul acestora.
[fruitful_dbox]Ce înseamnă de fapt dependența?[/fruitful_dbox]Sau mai bine spus, ce înseamnă de fapt a depinde ce ceva sau cineva? Conform dex, a depinde = a fi subordonat, a atârna de, a fi condus, a fi legat de, a fi sub autoritatea…
Dincolo de aceste dependențe ce vă pot trece acum prin cap, unele vechi de când lumea, altele moderne, găsim însă dependența supremă, ego-ul: adicția, nevoia, dorința de evaluări și a fi evaluat, de interpretări și a interpreta.
Tratat uneori cu medicamente convenționale și întâlnit eventual sub denumiri ca paranoia sau megalomanie, blamat de religie și de alte ritualuri, ce este de fapt ego-ul? Și ce face el?
Ego-ul este un organ. Ca ficatul, splina, creierul sau plămânul; un organ ce crește, se dezvoltă și există în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin sănătos, hrănit, îngrijit sau îmbolnăvit de evaluari și interpretări.
Oricine poate lua o aspirină, de capul lui, acasă sau poate face cîteva exerciții fizice, își poate tăia unghiile sau bretonul sau poate să-și facă un sandwich. De la un anumit moment însă, sau de la un anumit standing te duci la doctor, la sală, la coafor sau la restaurant. Pentru ego te duci la canalele de comunicare.
Ce-ar fi dacă doctorul îți spune ”Ești complet, perfect săsntos” sau intri la coafor și stilistul zice ”Sunteți perfect tunsă, vopsită și coafată” sau la sală antrenorul (personal) ”Nu mai aveți nici un mușchi de lucrat”… și cum ar fi, zău, să mergi la restaurant, să te așezi la masă, să vină ospătarul să-ți spună ”Să vă fie de bine!”?
Canalul de comunicare la care te-ai programat, ca la doctor, deh!, îți face o anamneză, te analizează și comunică ce probleme, lipsuri, boli sau alte cusururi ai… căci, d-aia te-ai dus.
În această situație, spre deosebire de tratarea altor organe, nu e cazul să ceri tu o a doua opinie. Nuuuu. Acum, de bună voie vor sări alte canale de comunicare să-ți ia apărarea, să te încurajeze, să explice de ce ai problema aia și așa mai departe.
Ego-ul se va dezvolta în consecință și importanța, vizibilitatea și notorietatea deopotrivă.
După un timp, fiind sub atenta observație a medicului curant – a se citi canalul de comunicare ales inițial – care se sesizează imediat ce greșești, scapi o dată boii, faci o orgie, îl dai naibii de ego sau poate tocmai fiindcă este atât de performant și te bazezi așa de tare pe el… și ajungi la urgență cu SMURD-ul.
Primul anunțat va fi, evident, medicul curant. Acesta, venit în grabă la fața locului și constatând gradul de alterare al stării tale de sănătate, va găsi de cuviință să te îmbărbăteze, să-ți scoată la lumină aspectele pozitive, să-ți dea orice tratamente și stimulente necesare supraviețuirii, în timp ce întreg corpul medical, toți cei ce ți-au fost alături când el te denigra, confirmă în cor, comentând în termeni sofisticați de specialitate, coma profundă în care te afli.
Într-un final, diagnosticul e pus. Dacă anumite organe de importanță vitală vor rezista unui transplant de ego atunci vei renaște și o vei lua de la capăt; dacă vor ceda pe raportul de autopsie ego-ul nu va fi nici măcar menționat.
Rămâne însă o întrebare: care e diagnosticul, de fapt?